Are barbă lungă, deasă, sârmoasă, tatuaje multe și ochi moi de catifea. Ii place să poarte tricouri rupte de timp și are de cele mai multe ori pantofi urâți în picioare. Are mâinile fine, nasul borcănat și picioare divine. În casă stă mereu în chiloți și tricou, indiferent de anotimp. Ador să îl văd prin casă plimbându-se în chiloți. Îmi place să-i admir corpul aproape dezbracat. Ii plac femeile roșcate și tatuate. Mănâncă de multe ori în picioare și nu prea îi place cum gătesc, dar îmi spune mereu că este bun.
Ne-am spus că ne iubim prima dată pe
07 februarie 2017. La doar 25 de zile de când eram împreună.
I-am spus:
"- Cred că încep să te ..... "
Mi-a răspuns uitându-se în ochii mei:
"- Eu nu cred că încep, eu știu sigur că te iubesc."
Mi-a venit sa vomit de emoție cand am auzit cuvântul "iubesc". Mi-am dat seama atunci că fericirea începe să devină el.
Îmi spune în fiecare seara noapte bună și îmi trimite pupici. De când s-a născut Petra, nu mai dormim împreună, îmi lipsește asta. Îmi plăcea să adorm cuibărită în barba lui. Era ca un cuib cald și primitor.
Este foarte ordonat. Nu prea face curățenie, dar păstrează, ceea ce este mai rar întâlnit la un bărbat. La începutul relației era timid și foarte atent la detalii. De asta cred că m-am îndrăgostit de el. Simțeam că vrea să aibă grijă cumva de mine, aveam nevoie de asta.
Și a fost totul natural. Mergeam cu Freddie să dormim pe la el, pisicile rămâneau acasă. Prima dată când m-a văzut mama lui, a zis că sunt frumoasă. M-am simțit onorată.
În primii doi ani de relație îmi făcea câte un cadou în fiecare lună de ziua noastră, apoi a încetat să o mai facă pentru că eu mereu uitam. Îmi plăcea când o făcea, îmi pare rău că nu i-am înapoiat și eu sentimentele acestea la rândul meu.
Când ne-am mutat împreună, mi se părea un vis. Nu îmi venea să cred că facem asta atât de repede. Dar știam că este cel mai frumos om pe care-l simțisem vreodată. Asta mi-a dat siguranță.
După ce ne-am mutat, am început să transformăm casa într-un cămin. Am vopsit ușile, biroul lui din copilărie și inimile noastre cu zâmbete. Zâmbete ce s-au împuținat tot mai mult o dată cu trecerea timpului. La câteva luni, ne-am căsătorit. Și apoi iar la câteva luni am rămas însărcinată. Am fost depresivă câteva luni însă încet-încet mi-am revenit. Am născut, mi-a fost alături și l-am iubit și mai mult. Când am văzut o prima data pe Petra, am plâns de emoție și de faptul ca în sfârșit s-a terminat. Era dovada vie a a iubirii noastre. Era carne din sufletul nostru.
În spital plângeam de dorul lui în fiecare seară. Simțeam ca suntem la mii de km depărtare unul de celălalt. Când am venit acasă cu Petra, era ireal. Toată dinamica se schimbase, dar noi încă ne iubeam. Ne susțineam. Ne încurajam. Apoi minutele treceau, orele mergeau și zilele fugeau. Inimile noastre nu au mai știut ce sa facă, și din ce în ce parca nici nu se mai recunoșteau. Se mai apropiau cu greu cu câte un pas, apoi se depărtau cu 3. Și tot asa. Îl iubeam, dar nu puteam. Ma iubea, dar nu reușea. Țipam, țipam și țipam și tot nu ne auzeam. Și apoi țipam din nou. Ne auzeam, dar nu înțelegeam. Ne simțeam, dar nu ne deslușeam. Eu cu copilul în burtă, apoi în brate. El cu cearcăne, insomnii și libertate știrbă.
Libertate...ce cuvânt îndepărtat.
Îi simt mereu nefericirea în priviri, în voce, în mișcări. Simt ca i-am furat fericirea și aș vrea să i-o redau, însă uneori cred ca fericirea este doar libertatea și asta mă îngheață. Nu ne auzim nici acum. Nu am reusit sa ne sincronizăm urechile. Eu le am prea sus, el le are prea jos. Trupurile noastre aproape că nici nu se mai cunosc. Au orbit de tot. Atunci când se ating întâmplător, se scuză sau se acuză.
Au trecut 3 ani.
Încă te iubesc, dar mi-e tot mai greu să ți-o spun.
Încă sunt aici, martora vieții tale și mama copilului tău. Cea care mereu te enervează și o dorești tot mai puțin.
Încă mai cred în tine, în mine și în noi.
La mulți ani, iubirea mea frumoasă. Ți-o spun printre lacrimi și cu nasul înfundat.
