When it was good,
it was heaven.
When it was bad,
it was hell.

În drum spre rāsārit

Am văzut muzica sub forma voinței omului de a trăi frumusețea acestei vieți. Am simțit muzica, ca o cale de a auzi trecerea ireversibilă a timpului. El trece oricum, de ce să nu treacă frumos? Mi-am dorit la un moment dat să fiu cu tine. Doar noi doi, muzica și întunericul. 

°M-am uitat în oglindă și am văzut un simplu chip uman. Nu avea nici frumusețe, nici urâțenie. Era doar tristețe ascunsa undeva la vedere. Tristețea primordială,  tristețea pură fără de care viața nu poate exista. Tristețea pierderii vieții. Tristețea cu care te naști dar se activează într-un anumit punct declanșat de trecerea timpului. 

°Am simțit greață, apoi liniște din ce în ce mai mare. Calm. Venea liniștea în valuri la fel cum venea aerul în plămânii mei.  Valurile mari ale unui ocean liniștit. 

°Intri într-in loc moale, sigur și departe de realitatea imaginară creată în jurul tău. Te duce cât îi permiți tu să te ducă. Teama de autenticitate rămâne împreună cu percepția de ireal, de penibil. Rămâne trează gândirea critică și nu chiar cea mai trează variantă a ei.  

°Sunt multe locuri de vizitat și cel mai bun companion este muzica. Muzica este prezentă la începutul vieții noastre, este în fericirea, tristețea și liniștea noastră. Muzica este prezentă la sfârșitul nostru. Trebuie doar să închizi ochii, să taci și să o asculți. 

°Muzica te ajută să-ți reamintești cât de puternică este voința umană. Fără voință ar fi doar niște zgomote asurzitoare, un haos. Voința umană transformă muzica în portaluri către iubire, către necunoscut, către ce ești pregătit și ce nu, către ce știi și ce nu știi. Muzica este portalul către un infinit de posibilități. 

°Este copleșitor atunci când te duci departe, în interior, în locul tău ascuns de soare, timp și vânt. L-ai ascuns atât de bine de ceilalți încât l-ai uitat închis în întuneric dar viu ca întotdeauna. Când ajungi pierdut în apropierea lui, te ajunge și ceva care nu îți mai e atât de viu în inimă.  Un sentiment îngropat și uitat de … apartenență. 

°Tu ești al tău. Dar nu te mai cunoști pentru că ai dat bucăți din tine în prea multe părți. Și așa este viața. Pierzi din tine dar ai mereu libertatea de a căuta căi de a te recupera. De a te reîntregi. Ceva te anunță atunci când pierzi prea mult din tine. Ceva strigă dar ne punem mâinile la urechi să nu auzim pentru că tristețea paralizează. Cu cât ai pierdut mai mult din tine, cu atât tristețea este mai mare, omniprezentă și indispensabilă. Cauți să o integrezi dar te acaparează ca o caracatiță uriașă. 

°Te lupți să te naști, apoi plutești într-o mare de liniște, după care te lupți să trăiești. Și apoi te lupți să mori. Să lași. Să lași tristețea și oamenii. Este o luptă deja pierdută dar trebuie să fie o luptă corectă, dreaptă. 

°Lacrimile au o valoare prevestitoare. Așa cum păsările prevestesc primăvara, lacrimile prevestesc pierderea, rătăcirea. Sau regăsirea, frumusețea, puritatea, liniștea. Lacrima, ca și viața, dăruiește dualitatea. Lacrimile trebuiesc auzite și ascultate mai mult chiar și decât vocea mamei. 

°Ne punem mereu pe un drum în care ne asuprim, ne punem pământ peste părți din noi ce vor, au nevoie să iasă. În vânt, cânt și în soare. Aceste părți sunt la fel de “noi” pe cât sunt părțile ce le considerăm impenetrabile. 

Simt cum mă întorc către drumul bine bătătorit și cunoscut. Drumul celor multe ascunse, zgomotos, prăfuit, plin de învățături defecte, limitate și deseori distructive. 

Te aștept și pe tine aici. 

Flavia cea ascunsă.

Cânt II

 Scriu noaptea

ca să te găsesc singur și curat,

Te strig noaptea

te strig, dar tu nu ești în pat.

Aștept noaptea

aștept cu gândul învolburat.

Valurile cresc,

cresc neîncetat,

Mai avem puțin timp de cântat,

Tac.

Stele căzătoare

Vântul urlă prin cămări goale,

Rame sparte și pietre ascuțite,

Îmi stau umilite în tălpi înfipte.

Stau și stau și stau,

Și de mine deloc nu dau.

Aud urlete

Aud țipete

Sunt eu cea din spate

Cea care a dispărut prin șoapte

Prin noapte.

Vino! Ieși! Cu mine ți-e locul!

Te-ai stins, ai căzut,

ți-a murit focul.

Ți-ai pierdut locul

Ți-ai pierdut ... 

totul.

O cămară goală

Sunt și eu acum

Plină de oase, multe oase și scrum.

Lipsită de parfum,

Aruncată-n drum,

Amestecată veșnic între ieri și acum.

Hai, învie! Ce tot mai stai?

Nu vezi că sunt un mort

Dar nu chiar în Rai.

Sunt cevaaa,

Transparent și subțire

Fără gând și fără privire.

Sunt durerea clipei de acum,

Sunt durere, sunt uitare,

Sunt ceva ce n-o să mai fiu

Nici acum și nici nicicum

Sunt ceva cu aripi arse

Gânduri stoarse

Pline de cuvinte moarte.

Vreau ceva ce nu există

Vreau ceva ce mă ține închisă

In cămări goale

Fără aer

Fără soare

Fără flori. Doar cu nori.

Trăiesc departe,

Vad doar un punct

Acolo sunt

Sunt atât.

doar un punct.

Greșeli peste greșeli

S-au așternut peste mine

Și-mi țin mult de frig

Nu simt deloc căldură

Cineva tot mi-o fură

Și otravă îmi toarnă 

Îmi toarnă în gură.

Am avut și soarele și luna din cer

Și le-am dat pe 

Ziua de mâine. 

Pe ziua de azi.

Ziua în care inimă...

Azi tu mă arzi.

Lacrimi curg degeaba acum

Că azi e acum și mâine e scrum

In piept am explozii și pași de nebun,

Încărcat, uitat și cu miros rău de fum.

Rămân aici, 

Fără aer, fără azi,

Fără moarte, fără viață,

Cu afară mirosind a vară

Și în mine murind 

murind a mia oară.

O să-ți mai scriu uneori,

De dor și inimă amară,

Poate o sa mă mai auzi așa...

Doar într-o doară.

Inima sa fie și să nu mă mai doară,

Să fie din nou,

Din nou o comoară,

Pentru mine, pentru tine,

In fiecare seară.

Dimineața să-mi simt

Mereu inima și gândul,

Să simt peste gânduri 

Ploaia și vântul,

Să nu mai pierd niciodată rândul

Să fiu ageră ca timpul,

Neascunsă și văzută 

Mereu simplă și plăpândă.

Prin gânduri cu tālpi goale

Devenim ce-am vrut să fim,

Stele mari, strălucitoare,

Mândre, cu picioare goale. 

Devenim ce-am vrut să fim, 

Flori frumoase cu venin, 

Ce-am vrut să fim, ce-am vrut să fim? 

Am vrut să fim un gând sublim

Capul de plumb să ni-l golim

Am ajuns Inima s-o ocolim, 

să o jelim. 

Am vrut să fim. 

Gura ți-e plină cu venin, 

Ce curge în mine 

cu sete și senin, 

Mă întreb ce ne dorim, 

Mă gândesc ce-am vrut 

să fim. 

Doi visători 

cu inimi moștenite 

înecate în pelin. 

Ce-am vrut

să fim? 

Într-o zi

Cu perna uda, 

si pisica sus pe cap, 

se aude pianul, 

fix în capătul de pat. 

Cânt

Mâna mi se odihnea

-după ani umpluți de zbucium-

pe inimă.

Și-a cântat

Și-a cântat

Și-a cântat

Și-a stat.

Pieptul se mișca,

dar ea nu mai  bătea. 

Un vis

 Din sâni curgea o artă,

Cu furia unui sânge

Țâșnind din picături,

 Iubire și vopsea.

Din gând curgea un vis

Mereu și mereu rescris 

Folosind cuvinte moarte

Furate din abis. 

n abis. 

Roșu

Fără iubire între noi, casa se transformă într-un câmp de luptă, unde fiecare secundă doare. Sângerăm înăuntrul nostru și nimeni nu vede să ne ajute. 

Suntem plini de roșu. Avem nevoie de ajutor. 

Gălăgie

Ia-ma strâns brațe,

E atâta gălăgie,

Atâtea zgomote murdare, 

Ce-mi taie adânc în liniște.

Ia-mă-n brațe,

Să simt căldura lor

Zilele mă dor. 

Zilele mă dor. 

Dimensiune

Când ești în apa, 

auzi totul. 

Gânduri, inimi, șoapte. 

Totu-i mai ușor, 

chiar și pieptul ars de soare.