Noaptea, printre visele Petrei, ma gândesc la tine. În acele nopți în care stelele dispar și timpul parcă pare prea scurt. Uneori mă uit la tine și văd doar un străin frumos. Nu mai simt că ne leagă nimic și totul s-a pierdut. Buzele sunt pline de foc și limba de otravă. O data cu tine, ma pierd și pe mine. Tinerețea mea, frumusețea mea, fericirea mea. Nu m-am simțit niciodată mai goală, mai neînsemnată, mai greșită.
Mâinile noastre au uitat să mângâie și sufletele noastre s-au încercănat. Îngreunat.
Îți mai amintești când dormeam împreună? Ma îmbrățișai până îți venea somn, apoi te întorceai și eu ma lipeam de spatele tău. Cu sufletul și cu obrajii. Ne șopteam iubiri în fiecare seară înainte de a adormi. Îmi amintesc că privirile noastre erau colorate de iubire. Și toată lumea vedea! Toată lumea ne invidia...
Când ne-am tatuat prima dată împreună, mă simțeam mândră. Eram așa fericită că am găsit ce era al meu! Așa credeam. Că ești al meu dintotdeauna pentru totdeauna. Gândul acesta ma liniștea și mă încălzea.
Dar nu a fost asa cum credeam. În tine au crescut flori negre ce te-au făcut să mă vezi tot mai urâtă, tot mai uscată. Limbile noastre acum vorbesc taine diferite și nu se mai aud. Au surzit, au amuțit.
Mi-e dor de inima noastră. Nici nu pot sa o mai văd. Așa ceață s-a lăsat între noi. Oare mai bate? Oare se mai zbate?
Oare mai cântă atunci când gândul ni-l străbate?
