Am văzut muzica sub forma voinței omului de a trăi frumusețea acestei vieți. Am simțit muzica, ca o cale de a auzi trecerea ireversibilă a timpului. El trece oricum, de ce să nu treacă frumos? Mi-am dorit la un moment dat să fiu cu tine. Doar noi doi, muzica și întunericul.
°M-am uitat în oglindă și am văzut un simplu chip uman. Nu avea nici frumusețe, nici urâțenie. Era doar tristețe ascunsa undeva la vedere. Tristețea primordială, tristețea pură fără de care viața nu poate exista. Tristețea pierderii vieții. Tristețea cu care te naști dar se activează într-un anumit punct declanșat de trecerea timpului.
°Am simțit greață, apoi liniște din ce în ce mai mare. Calm. Venea liniștea în valuri la fel cum venea aerul în plămânii mei. Valurile mari ale unui ocean liniștit.
°Intri într-in loc moale, sigur și departe de realitatea imaginară creată în jurul tău. Te duce cât îi permiți tu să te ducă. Teama de autenticitate rămâne împreună cu percepția de ireal, de penibil. Rămâne trează gândirea critică și nu chiar cea mai trează variantă a ei.
°Sunt multe locuri de vizitat și cel mai bun companion este muzica. Muzica este prezentă la începutul vieții noastre, este în fericirea, tristețea și liniștea noastră. Muzica este prezentă la sfârșitul nostru. Trebuie doar să închizi ochii, să taci și să o asculți.
°Muzica te ajută să-ți reamintești cât de puternică este voința umană. Fără voință ar fi doar niște zgomote asurzitoare, un haos. Voința umană transformă muzica în portaluri către iubire, către necunoscut, către ce ești pregătit și ce nu, către ce știi și ce nu știi. Muzica este portalul către un infinit de posibilități.
°Este copleșitor atunci când te duci departe, în interior, în locul tău ascuns de soare, timp și vânt. L-ai ascuns atât de bine de ceilalți încât l-ai uitat închis în întuneric dar viu ca întotdeauna. Când ajungi pierdut în apropierea lui, te ajunge și ceva care nu îți mai e atât de viu în inimă. Un sentiment îngropat și uitat de … apartenență.
°Tu ești al tău. Dar nu te mai cunoști pentru că ai dat bucăți din tine în prea multe părți. Și așa este viața. Pierzi din tine dar ai mereu libertatea de a căuta căi de a te recupera. De a te reîntregi. Ceva te anunță atunci când pierzi prea mult din tine. Ceva strigă dar ne punem mâinile la urechi să nu auzim pentru că tristețea paralizează. Cu cât ai pierdut mai mult din tine, cu atât tristețea este mai mare, omniprezentă și indispensabilă. Cauți să o integrezi dar te acaparează ca o caracatiță uriașă.
°Te lupți să te naști, apoi plutești într-o mare de liniște, după care te lupți să trăiești. Și apoi te lupți să mori. Să lași. Să lași tristețea și oamenii. Este o luptă deja pierdută dar trebuie să fie o luptă corectă, dreaptă.
°Lacrimile au o valoare prevestitoare. Așa cum păsările prevestesc primăvara, lacrimile prevestesc pierderea, rătăcirea. Sau regăsirea, frumusețea, puritatea, liniștea. Lacrima, ca și viața, dăruiește dualitatea. Lacrimile trebuiesc auzite și ascultate mai mult chiar și decât vocea mamei.
°Ne punem mereu pe un drum în care ne asuprim, ne punem pământ peste părți din noi ce vor, au nevoie să iasă. În vânt, cânt și în soare. Aceste părți sunt la fel de “noi” pe cât sunt părțile ce le considerăm impenetrabile.
Simt cum mă întorc către drumul bine bătătorit și cunoscut. Drumul celor multe ascunse, zgomotos, prăfuit, plin de învățături defecte, limitate și deseori distructive.
Te aștept și pe tine aici.
Flavia cea ascunsă.
No comments:
Post a Comment